Cookie Consent by Free Privacy Policy Generator

EVENIMENTE

Armata maiorului Gaal intră în Baia de Criș

AVRAM IANCU
general13
Data: Luni, 29 Aprilie 2024 09:00

Locație: Muzeul de Istorie Locală și Etnografie Brad  |  Oraș: Brad

 

Armata maiorului Gaal intră în Baia de Criș

 

Cu vreo două ceasuri în urmă trecuseră prin Baia de Criș, în fuga lor spre Brad, în mare neorânduială și agitație grupuri răzlețe și dezorganizate din armata românilor decimată de unguri la Târnava. În fuga lor intraseră și prin gospodăria preotului Iosif Bașa, protopop de Zarand, gospodărie făloasă și îndestulată, completându-și cu merinde rezervele de hrană, precum și cu alte lucruri de trebuință într-o campanie militară.

Părintele Iosif nu fusese tocmai încântat de golirea hambarelor sale, dar acum era de-a dreptul îngrozit de vestea care-i ajunsese la urechi, adusă de un țăran pe nume Culae, care-l mai ajuta în gospodărie, și care-i spusese că oastea ungurească e la porțile Băii, cu tunurile îndreptate spre case, cu toboșarii ce bat asurzitor din tobe și trompetiștii ce suflă din trompete de parcă ar fi în fața zidurilor Ierihonului.

- Haide, degrabă, Mario - zise el nevestei - să adunăm în desagi și-ntr-un lipideu, ce-om avea mai de trebuință, ia-l și pe Grigoraș, și să fugim la pădure cât de iute om putea și cât ne-or ține picioarele. Eu o dezleg pe Mândraia din grajd și vin pe urmele voastre. Urcați-vă pe părău în sus, cât mai încolo spre Caraci. Că de m-or prinde ungurii, eu viață n-oi mai avea. Că doară, popii românilor, pentru ei, îs cel mai de preț vânat.

Iosif urca gâfâind la deal, pe cărarea ce șerpuia prin pădure, privind speriat din când în când în urma sa, nu care cumva să-i fi luat oarecine urma. Ajuns pe un dâmb de unde se vedea toată Baia de Criș, legă văcuța de un carpen din marginea pădurii și cu mare ferire privi spre poarta de vest a Băii de Criș. Acolo, văzu armata ungurească aranjată ca la paradă, cu tunuri în față, o linie de trompetiști și toboșari urmați de cavalerie și infanterie, în linii regulate. Tocmai atunci, dinspre oraș se prezentă în fața lor o delegație ce purta steaguri albe, strigând din toate puterile: „Trăiască ungurii!”.

După un scurt dialog între comandatul corpului de armată și delegația cu steaguri albe, soldații rupseră rândurile și intrară în oraș. Curând se animară străzile, se auziră țipete, ba din câteva locuri izbucniră flăcările unor incendii.

Înserarea de noiembrie se lăsa grăbită, învelind ca într-o mantie groasă orașul cuprins de agitație, vaiere, țipete și pocnet de pistoale. Deși seara era destul de friguroasă, preotul plecă alergând la deal, cu trupul întreg învelit în valuri de sudori acre. Tremura și nu știa de ce tremură mai tare: de frig sau de frică?

Peste noapte, el și Maria își încropiseră o colibă din crengi, la picioarele unui colț de piatră ce se ițea din frunzișul des al pădurii. Prin toate cotloanele erau oameni fugiți de urgia din vale, care se ascundeau și ei.

Dar inima lui Iosif tremura ca frunza în vânt, la fiecare întâlnire cu te miri cine prin pădure, de teama varvarilor unguri. Și parcă nu-i mai era atâta teamă pentru viața sa, cât pentru a lui Grigoraș, feciorașul său, de nici zece ani. Cum ar fi putut suferi să-l vadă spintecat înaintea sa de săbiile soldaților? Își alungă înciudat un astfel de gând, în timp ce dumica în laptele cald, muls de la Mândraia, puțina mămăligă făcută de Maria în ceaunul luat de acasă.

Trecură astfel, încă o zi și o noapte de spaimă. Între timp, alți fugari îl înștiințară pe părintele Iosif, că armata maghiară pornise către Brad, pentru a elibera pe cei 70 de nobili unguri din zonă, prizonieri ai românilor. De fapt, la îndemnul lui Iancu și Buteanu, aceștia fuseseră luați sub ocrotirea armatei române, tocmai pentru a preîntâmpina alte masacre asupra nobililor maghiari, asemănătoare celui de la Gura Vacii, unde un grup de români ucisese 13 membri din familiile nobiliare Brady și Kristiory.

În următoarea zi se auziră strigăte și împușcături spre răsărit, dinspre satele Lunca și Cărăstău. Și vântul adusese până la ei mult fum. După fum, la ceva vreme apărură și fugarii din cele două sate. Cei care scăpaseră cu viață. În rest, totul fusese prădat: grâu, orz, ovăz, cucuruz, brânză, animale, iar când satele au fost golite de bunuri, li s-a dat foc. Plângeau muierile, țipau pruncii speriați.

Spre seară, popa Iosif îl zări urcând prin pădure ca o umbră, odată cu înserarea, pe omul lor, Culae. Ajuns la colibă, cu un icnet scurt, lăsă la picioarele popii desagii ce-i purta pe umăr.

- Mulțămesc la Dumnezău, că te mai văd, baci Culae! strigă Iosif, în timp ce-l îmbrățișă părintește.

- Drept, îi, că am scăpat de săbiile honvezilor, ca prin urechile acului. Uite colea, în desagi, am adus abia câteva mâini de nuci și mere, și oleacă de brânză din putinica de după ușa cămării. Atât a mai scăpat de prădăciunile ungurilor. Multe case au fost date pradă focului. Scrum și cenușă, atât a mai rămas din ele.

- Vai, vai, se tânguia Iosif ascultând veștile lui Culae.

- Apoi, părinte, am a-ți da o veste și mai rea. Ungurii au tăbărât și la casa ginerelui matale…

- Și, au ars-o? întrebă Iosif cu sufletul la gură, abia răsuflând.

- Au prădat-o, și pentru că ginerele matale s-a împotrivit atunci când i-au luat din grajd pe Bondor, frumosul lui cal, ungurii i-au slobozit un glonț în cap, fără să stea pe gânduri. Apoi i-au luat și chimirul cel lat de piele de la brâu, în care avea Mitru îndesate toate economiile. Marta, fiica matale, spre norocul ei, fusese plecată la neamurile din Rișca, și acolo a rămas.

- Doamne, Dumnezeule, ce năpastă grea ai pus pe capul și umerii noștri! se tânguia popa Iosif, cu lacrimile până în barbă. Pedeapsă pentru multele noastre păcate! Și acum, honvezii unde-s? mai întrebă Iosif printre suspine.

- Tocmai s-au întors în Baia, după ce au jefuit și ars Cărăstăul și Lunca, ba și Țebea. Ieri au fost la Brad, de-au dat drumul ungurilor ținuți de ai noștri, și întorcându-se spre Baia au aprins Mesteacănul, Ribița și Vaca, zicând că sunt cuiburi faimoase de rebeli români. Mai cu seamă satul Vaca l-au ras de pe fața pământului, au dat foc bisericii și caselor cu toate iortoanele ce le aveau, drept răzbunare asupra văcenilor, care, știi că au tăiat, mai acu o săptămână, toată familia Brady, tocmai la intrare în sat.

Nu pot pricepe ce s-or face bieții oameni fără un acoperiș deasupra capului, fără de nici unele, acum, în prag de iarnă. Numai de și-or scormoni în coasta dealurilor găuri și-or sta pe sub pământ ca sobolii, și-or mânca la rădăcini, că altă socoteală nu poate fi.

- Doamne, nu ne lăsa la mai greu de atâta! Dar armata noastră nu face nimic?

- Ce armată, părinte? Fără arme, cu coase și bâte și fără conducători, ce pot face ai noștri împotriva husarilor, gardiștilor și honvezilor cu tunuri, puști și săbii, și cai, și tot ce trebuie… Ai noștri s-or împrăștiat ca potârnichile care-încotro. Pe tribunul Chendi îl omorâră la Hălmagiu, iar aici la Baia îl prinseră pe tribunul Nobili, și alături de el, am auzit că au mai prins pe Zelenkay, pe toboșarul Rabenhuber, pe Pașc Dumitru, Petru Dragoșa, Ioan Tisu căpitanul Țebei, Nicolae Birta-căpitanul Băii de Criș, Adam Goleș și Nicolae Petrovici, și or mai fi și alții, de care eu n-am aflat. Dară, vezi bine, că armata noastră nu mai are comandanți. Cine să-i conducă pe românii noștri împotriva soldaților?

- Suntem dați pieririi. Suntem cu totul în mâinile ungurilor și ale Tatălui din cer. Doar El ne mai poate scăpa de la moarte, se tânguia Iosif, făcându-și cruci mari și dese.

În fundul colibei de nuiele, strângând băiatul la piept, preoteasa plângea înăbușit la auzul veștilor aduse de Culae.

A doua zi de dimineață, popa Iosif, mânat de neastâmpăr și nesiguranța situației în care se găseau, își luă inima în dinți și coborî până în dâmbul de deasupra Băii, tocmai la timp să asiste de acolo, de sus, la ridicarea în ștreang a lui Ioan Nemeș-Nobili, a lui Zelenkay, a lui Rabenhuber și a celorlalți prinși.

Privind cum se legănau în ștreang trupurile celor nouă spânzurați, preotul Iosif se socotea că de l-ar fi prins ungurii, el ar fi fost cel de al zecelea spânzurat. Cu fiori reci pe șira spinării, o luă la fugă înapoi, spre ascunzișul său din pădure, purtând în cuget imaginea trupurilor care atârnau în furci.

Bibliografie: Gelu Neamțu, Documente pentru viitorime privind genocidul antiromânesc din Transilvania, 1848-1849, Cluj-Napoca, Ed. Argonaut, 2009, p. 104-109, în Baia de Criș-centru activ al mișcărilor revoluționare din toamna 1848, de Nicolae Cristea, Zarandul, nr. 368, februarie, 2024.

 

Monica Cecilia Dușan, Muzeograf

Muzeul de Istorie Locală și Etnografie Brad

 

Adresă
Muzeul de Etnografie și Artă Populară Zărăndeană, 2, Strada Cloșca, Brad, Hunedoara, 335200

 

Hartă


  • muzeucdr.deva@gmail.com