Iancu – ascuns în huda de la izvoarele Crișului Alb

Iancu – ascuns în huda de la izvoarele Crișului Alb

În munți, vara și-a intrat pe deplin în drepturi. Pădurile freamătă ușor în cântec vesel de păsări, mângâiate de razele calde ale soarelui. Fânețele înflorite îmbracă coastele repezite în covoare înmiresmate.

Deși au trecut atâtea luni de când moții își caută dreptatea, ei nu au obținut nimic până în prezent. Din contră, asupririle și nedreptățile revărsate asupra lor de comenduire s-au înmulțit. Toate drumurile și văile gem de husari, de secui și gărzi maghiare ce schingiuiesc și batjocoresc populația în fel și chip, tăind cosițele fetelor, snopind țăranii în bătăi și prădându-le bunurile puține.

Dar întâmplarea care-i hotărî pe moți să iasă din cumintea lor așteptare, la care îi îndemnau tinerii fruntași, fu cea de la Mihalț. Acolo, iobagii români au ocupat cu forța o bucată de pământ din moșia domnească. Atunci Banffi, comitele suprem al Albei de Jos, chemă trupele grănicerilor secui și ale gărzii cetățenești din Aiud, care traseră fără milă în mulțime, omorând doisprezece țărani.

Acest fapt îl lămuri întrutotul pe Iancu de intențiile guvernului, de disprețul total al acestuia față de revendicările românilor, deoarece, pe lângă faptul că sfida de atâta timp aceste revendicări, acum decretase și dizolvarea Comitetului Român de la Sibiu.

Era clar, pentru oricine voia să vadă și să înțeleagă, că nobilimea din Transilvania nu va renunța în ruptul capului le drepturile și prerogativele sale, în favoarea unei populații care fusese văzută secole de-a rândul ca o turmă de animale bune de tras în jug, și nimic mai mult.

Așadar, după aceste evenimente, Iancu se hotărî pentru acțiune. Nu mai vru să asculte de sfaturile lui Bărnuțiu și Barițiu, care-l îndemnau mereu la răbdare. Era conștient că de acum,  așteptarea și tergiversările guvernanților, nu vor face altceva decât să aducă tot mai multă suferință în rândul românilor și tot mai multe victime.

Inima Iancului sângerează de durere pentru câtă nedreptate se face moților săi și se pregătește ca de aici înainte să răzbune orice nedreptate și orice violență. De aceea, sfidează reprezentații puterii politice, continuând să strige revendicările moților, pregătindu-i de luptă, cu tot cu femei, conștient că doar prin luptă, cu prețul sângelui și al jertfei își vor putea obține drepturile. El, cel ieșit din sângele și carnea lor, el, cel legănat de susurul acelorași ape de munte ca și strămoșii săi, cu rădăcini adânc înfipte în tăria acelor munți, în cugetul căruia încă răzbat chemările la luptă ale Horii, el știe cel mai bine suferințele și dorințele moților. Și ei știu asta. De aceea îl prețuiesc nespus, ca pe un rege al lor, ca pe un conducător destoinic, cu vorba scurtă dar hotărâtă, în graiul oamenilor de la munte, de multe ori presărat cu glume sau înflorit cu pilde și încurajări. El le-a sădit în suflet o dorință de libertate și dreptate fără limite, dar și un curaj pe măsură, făcându-i să fie conștienți de puterea lor, a celor mulți și necăjiți, spunându-le: Cine nu se bucură de zorile mărețe ale libertății trebuie socotit fricos, nevrednic de a le privi^[1].

Însă, după alarma generală pe care a dat-o Iancu în munți, când au fost trase clopotele în dungă de sub Găina, prin Vidra, Albac, Scărișoara și prin toate celelalte sate, strigându-se: La arme!^[2], adunându-se popor mult în tabăra de la Gura Râurilor, cu coase și furci, într-o bună rânduială, autoritățile îl urmăresc, dorind să-l prindă, cum de altfel, au făcut și cu alți fruntași români.

În munți sunt trimiși acum 200 de soldați împărătești și 300 de secui. O parte dintre fruntașii românilor sunt citați să se prezinte în fața comisiei, la Câmpeni. Toți cei care răspund chemării sunt arestați, iar alții sunt prinși de patrulele de soldați care colindă pe toate drumurile. Cei prinși sunt amendați, bătuți cu vergi, maltratați.

Iancu se numără printre cei care au refuzat să se prezinte în fața comisiei, de aceea este urmărit de patrule mai rău decât un hoț și un ucigaș. O întreagă companie de secui sub comanda vicecomitelui Pogany, supraveghează Vidrele și comunele din jur, pentru a-l prinde pe Iancu. Din oamenii săi de legătură, unii au fost arestați, iar alții fiind urmăriți și fugăriți, stau ascunși în pădurile sălbatice și întunecoase de sub Muntele Găina.

Între timp, Iancu își găsise adăpost într-una dintre colibele sătenilor, situată pe cursul sălbatic al unui pârâiaș de munte, colibă săpată în malul de pământ, bine dosită. Din acea văgăună ieșea în culme și supraveghea intrarea și ieșirea patrulelor din sat, aflate în căutarea lui. De aici, scrise o scrisoare către comisia condusă de Kozma, că nu se va prezenta pentru anchetă, deoarece nu are nimic care să-i apese conștiința. Toată înarmarea și pregătirea realizată cu moții săi, spune că a făcut-o doar ca mijloc de apărare împotriva agresiunii la care sunt supuși de către forțele militare ce bântuie ținutul.

Dar, în timp ce scria o altă scrisoare către Bărnuțiu, pentru a-l pune la curent cu mișcările românilor din munți, în coliba sa năvăli prietenul său din copilărie, Gavril Bădărău, suflând greu de la urcușul pieptiș, făcut în grabă mare.

- Hai, degrabă să fugim! se adresă el Iancului. Potera de panduri răscolește tot satul. Prind bărbații și femeile și-i bat, să afle unde te ascunzi. Nu mi-i frică de bărbați, că ar fi slobozi la gură, dar poate or nimeri o femeie mai slabă de înger, ori un prunc, care să-i îndrume încoace.

- Paza bună, trece primejdia rea! Ce-i bine, îi bine! Hai, că ne-om duce și ne-om ascunde în huda ceea de pă Criș. E locul cel mai sigur. Și dacă vine potera, avem o a doua ieșire, ce-i drept, cam îngustă, drept către pădure.

În timp ce vorbea astfel, Iancu își legă în spate cu niște curele, cerga ce o avea la îndemână, iar în tașca de piele își îndesă hârtiile și uneltele de scris. Gavrilă sosise din sat cu niște merinde puse în grabă în desagii ce-i avea pe umăr. Împreună, părăsiră adăpostul, îndreptându-se în mare grabă spre Blăjeni, către peștera aceea aflată în dunga Crișului, bine adăpostită de pădurile bătrâne și întunecoase din jur.  Intrarea peșterii era înspre amontele văii, iar ieșirea în caz de urgență, în aval. Așa puteau să supravegheze valea și cărarea care o însoțea, din ambele direcții.

Ajunși la peșteră, se instalară cum putură mai bine într-un cotlon al ei mai ferit de curenții ce străbăteau galeriile și-și făcură noile planuri de acțiune. În primul rând cad amândoi de acord asupra faptului că de ascunzătoarea lor trebuie să știe cât mai puțină lume. Nu că nu ar avea încredere în moții lor, dar cine știe pe unde se vor zvântura iscoadele comenduirii, trăgând peste tot cu urechea la discuțiile sătenilor.  

Apoi, Iancu începe să scrie un cuvânt de încurajare către moții săi, nu care cumva aceștia să-și piardă speranța, să deznădăjduiască, să renunțe la luptă sau să creadă că i-a abandonat. Astfel, în cuvântul lui adresat țăranilor, el îi îndeamnă să rămână liniștiți atâta timp cât el va lipsi dintre ei, pentru că, prin orice mijloace, dreptatea lor va trebui să izbândească. Să nu purceadă la acte de violență, să nu amenințe pe nimeni, ci să ceară neîntrerupt să fie lăsați a umbla pe drumul lor, în căutarea dreptății^[3].

- Vezi, tu, se adresă Iancu lui Gavrilă, nobilimea maghiară, nu o să renunțe niciodată la drepturile ei. Ea ne privește ca pe niște animale bune de jug, care nu-și cunosc drepturile și nu și le apără. Pădurile sunt ale noastre, dar nu ni le dau. Iar fără ele, moțul e ca fără de viață. Pădurile sunt aurul nostru, averea noastră, pita și îndestularea noastră.

Dar acești domni de unguri fac cu neputință orice înțelegere cu poporul român și tot ei caută să-i zădărnicească eliberarea^[4].

- Dacă ne-or da drepturi, ei de unde și-or mai stoarce averile? întrebă Gavrilă. Nu ne lasă ei din gheare, nici morți.

- Cu prețul vieții, și noi, jurăm să ne câștigăm libertatea, spuse Iancu strângând mânerul unuia dintre pistoalele de la brâu.

Peste zi, unul dintre ei, păzește mereu intrarea grotei care se deschide spre unul dintre pâraiele ce coboară năbădăios culmea dinspre apus, formând o cascadă de câțiva metri, chiar aproape de intrarea în grotă, după care se varsă în undele Crișului Alb, aflat aici, nu departe de izvoare. Pădurea acoperă și învelește stâncăriile locului ale căror picioare sunt udate de undele celor două pâraie, formând o draperie densă de verdeață, care transformă locul într-o veritabilă tainiță.

Pe drumul îngust de care, ce însoțește curgerea Crișului, trec adesea soldații secui, fără să bănuiască ascunzătoarea din apropiere. În schimb, odată cu lăsarea întunericului, numeroase umbre tăcute se furișează printre arbori și căderi de apă, spre grota din peretele de piatră. Sunt oamenii Iancului care cutreieră satele din Zarand, pentru a-i pregăti și pe acești moți de luptă. Așa se transformă pentru aproape o lună de zile, acest loc tainic, din margine de drum, nebănuit de cătane, într-un cartier general al Iancului, care era conștient că doar o înțeleaptă, ordonată și masivă pregătire și organizare a românilor, va avea sorți de izbândă.

Iar această desăvârșită organizare a lui Iancu se văzu în 21 septembrie, când Iancu intră în Blaj cu o oaste de 6000 de moți înarmați, care se alătură altor 60.000 de români gata de luptă.    

Ajuns pe Câmpia Libertății, Iancu se urcă pe o tribună și strigă celor adunați:

- Pretențiile noastre sunt sfinte, pre cât de sfântă e dreptatea. Noi suntem gata a le apăra cu orice preț^[5]. Cu mâinile goale, sau cu ce arme om avea la îndemână, acum, noi suntem gata a ne lupta pentru drepturile noastre! O venit și vremea noastră!

^[1] Silviu Dragomir, Avram Iancu, București, 1965, p. 65.

^[2] Ibidem, p. 62.

^[3] Silviu Dragomir, Avram Iancu, București, 1965, p. 64.

^[4] Ibidem, p. 66.

^[5] Ibidem, p. 70.

Monica Cecilia Dușan, Muzeograf

Muzeul de Istorie Locală și Etnografie Brad