Copilul de moț pornit în lume să învețe carte. Avram Iancu la Zlatna

Copilul de moț pornit în lume să învețe carte. Avram Iancu la Zlatna

Căruța cu coviltir, plină cu tulnice, donițe, ciubere și alte vase din lemn de brad, a unui vidrean, cobora hurducându-se prin pietrele drumului de munte, spre Câmpeni, și mai departe, până la Zlatna. Pe capră, lângă căruțaș, ședea un băietan ca de 13-14 ani, ce privea cu luare-aminte la pădurile, la dealurile cu fânețe și la apele repezi de munte care însoțeau drumul, de-a stânga și de-a dreapta lor. Chipu-i frumos, încadrat de părul bălai, era însă trist. Părea că își reține cu greu lacrimile, gata, gata, să izbucnească în plâns în orice moment, în timp ce petrecea cu privirile pierdute ba câte un colț de stâncă mai semeț, ba un pâlc de brazi, ba câte un om întâlnit la margine de drum.

Copilul nu era nimeni altul decât Avrămuț, fiul lui Alisandru Iancu, care în vară gătase cursurile elementare de la Câmpeni, unde-l avusese ca dascăl destoinic pe Moise Ioanette. Cu el își desăvârșise cunoștințele de citit și socotit, de istorie și geografie, de muzică și desen. Și pentru că a fost isteț și silitor, tatăl său, l-a înscris la Gimnaziul din Zlatna, unde trebuia acum să se prezinte.

Însă, sufletul puiului de moț era răvășit, pentru că nu putea cu inima împăcată să-și părăsească locurile copilăriei cu oamenii săi. În timp ce pădurile defilau pe lângă ei, de o parte și de alta a drumului, gândurile sale se întorceau le verile pline de mireasma fânului cosit, de șuierul vântului prin cetina brazilor, apoi, la bălăceala strașnică din iazul morii, când Ionuț, era să se înece și el îl salvase întinzându-i o prăjină, la șatra de țigani așezată la Celariu, lângă care își făcuse și el un bordei în pământ, pentru a învăța de la „voievodul” lor, Cula Surdulii, să cânte la vioară. Și câte alte amintiri frumoase nu-i alergau prin minte, sporindu-i cu fiecare clipă tristețea.

Deși fu drum destul până la Zlatna, lui Avrămuț i se păru că-l străbătuseră într-o clipită. Intrarea în acest centru minier cu numeroși funcționari, negustori și meseriași, în marea lor majoritate străini, îl descumpăni și mai mult pe copil. De peste tot din jur ajungeau la el doar vorbe străine cu totul de limba satului său. Se scutură ca și cuprins de friguri, clătinând din cap, și spunându-și în gând că el niciodată nu va pute trăi printre străini.

Dar, vrând-nevrând, după ce străbătură o bună parte din Zlatna, ajunseră și la gazda tocmită din timp de Alisandru, tatăl său. Gazda sa era un german maghiarizat, pe nume Wilhelm, funcționar la oficiul minier. Baci Oanea, căruțașul, îi deșertă din căruță desagii cu o brumă de mâncare și ceva haine, și urându-i noroc, îl lăsă în seama gazdei. Dar nici nu apucă să iasă bine din Zlatna, după ce-și lăsase marfa la unul din negustorii locului, când, în urma căruței, auzi strigăt de copil.

- Baci Oanea, baci Oanea! Așteaptă-mă, că vin acasă!

Oanea opri căruța, smucind din hățuri, în timp ce privea nedumerit înapoi. În urma căruței alerga cât îl țineau picioarele, Avrămuț, copilul de moț pornit în lume să învețe carte.

- Tii, măi, pruncule, da’ ce-mi făcuși tu, mie! zise Oanea, împingându-și căciula pe ceafă, de parcă abia atunci ar fi aflat că-i umbrește prea mult ochii, mirat peste poate, de o astfel de întâmplare. Hai, Avrămuț dragă, că ne-om întoarce la gazdă!

- În ruptul capului! Nici mort, eu între străini nu pot trăi! strigă Avrămuț strângând din pumni, mușcându-și buzele, pentru a nu izbucni în plâns și dintr-un salt, fu înapoi pe capră, lângă Oanea.

- Știi bine, că acasă, n-ai ce cota. Tătâne-tu o prădat mulți galbeni să te poarte prin școli, să te-nscrie la Zlatna, să-ți plătească gazdă… Tu cum îi răsplătești osteneala? Dacă nu li-i da ascultare, părinții tăi s-or beteji de năcaz.

Și spunând acestea, Oanea întoarse căruța și-l duse a doua oară la gazda sa. Avrămuț, potolit și întristat își acceptă cu resemnare soarta.

Însă, pe cât de trist a fost la început, pe atât de hotărât s-a arătat mai apoi în însușirea materiilor care le erau predate elevilor de cei cinci călugări catolici, astfel încât, încă din primul an, la diligență este clasificat cu distincție praestans, la purtare prima, iar la toate celelalte materii cu eminens. Ușurința deosebită pe care o avea în însușirea cunoștințelor, precum și firea sa hotărâtă, sârguincioasă și ordonată, l-au ajutat pe Avrămuț să se mențină în toți cei patru ani de gimnaziu, printre primii elevi. Aici și-a însușit foarte bine limbile latină și maghiară. Iar la absolvire, atât colegii, cât și profesorii, îl considerau pe Avram Iancu ca pe un tânăr cu strălucite perspective.

Bibliografie: Horia Ursu, Avram Iancu,București, 1966; Ștefan Pascu, Avram Iancu, București, 1972; Silviu Dragomir, Avram Iancu, București, 1965.

Monica Cecilia Dușan, Muzeograf

Muzeul de Istorie Locală și Etnografie Brad